De atunci a trecut aproape jumatate de an. Cea mai plina de frumuseti, iubire si gingasie jumatate de an de pana acum.
Bucuriile au venit necontenit de atunci, pentru ca Dumnezeu ne iubeste foarte mult. Bucurii de la mami, tati si mai ales de la Ilinca care ne uimeste in fiecare zi. Devine din ce in ce mai mult o fetita frumoasa, perseverenta si inteligenta.
Daca a fost usor pana acum? Nu, nu a fost usor. In primele zile dupa nasterea Ilincai plangeam si radeam in acelasi timp, fara sa-mi dau seama foarte bine ce se intampla cu mine. Primele luni alaptatul a fost un test de anduranta, fizica si psihica, la care nu as fi putut sa fac fata fara ajutorul lui Alexandru si fara rugaciunile catre Dumnezeu pe care il imploram sa-mi ia durerea.
Sarcinile casnice care in trecut erau minore si banale au devenit slalomuri de indemanare si permanente incercari de a economisi cat mai mult timp.
Apoi au fost trezirile din ce in ce mai dese, nopti in care dormeam 4-5 ore in reprize de zeci de minute.
Daca se merita? DA. Pentru ca acum alaptatul este o placere, singurul moment in care sunt doar eu si Ilinca, ne iubim si ne alintam. Somnul este din ce in ce mai lung si mai odihnitor, cu cel mult 3 treziri pe noapte, iar sarcinile casnice... ei bine la capitolul asta am invatat cum sa mai prioritizez si sa incetez a mai cauta perfectiunea in toate.
Anul ce tocmai se incheie a fost anul in care am devenit mama si femeie. Anul in care in fiecare zi am simtit binecuvantarea si mangaierea lui Dumnezeu fie in pantec sau chiar langa mine, intruchipata intr-o fetita minunata. Anul in care am invatat sa depasesc dureri supraomenesti cu gandul ca numai asa pot hrani si creste cel mai sanatos si frumos, un mic om, al carui intreg univers sunt eu. Anul in care am invatat sa iubesc mai mult, mai frumos si mai linisitit. Anul in care o voce mi-a soptit “Acum o sa nasteti.”
Ileana
